Noi nu avem bani pentru lucruri ieftine

„Noi nu avem bani pentru lucruri ieftine” – o replică pe care o auzeam foarte des în copilărie, mai ales atunci când încercam să o ajut pe mama la cumpărături.
A durat ceva timp până am înţeles adevăratul sens şi veridicitatea acestor cuvinte, într-adevăr calitatea sau mai bine zis lipsa acestiea era o caracteristică predominantă a bunurilor produse pe vremea comunismului.
Economia planificată, stagnarea dezvoltării tehnologice şi informaţionale, precum şi asigurarea unui venit stabil, au condus la crearea şi educarea unei societăţi leneşe, care a şi „scornit” sloganul comunismului: „timpul trece, banii vin; noi de ce să mai muncim?”. Oamenii munceau, însă, în acelaşi timp, realizau că munca lor nu va fi evaluată la caliatatea autentică, ci la cea planificată, iar tot ce va fi evaluat corect va fi volumul producţiei, acest lucru îl făcea pe muncitor, poate fără ca acesta să-şi dea seama, să lucreze mai relaxat, astfel producând obiecte de calitate inferioară. Acesta a fost şi unul dintre motivele ineficienţei în întreprinderile de atunci, care la rândul său a adus şi prăbuşirea economică a comunismului.
Din păcate, cu toate că a dispărut (nu şi în Republica Moldova), comunismul încă domină gândirea poporului român. Poate nu toţi, dar majoritatea condamnă comunismul şi vorbesc despre acesta ca despre o perioadă din care au învăţat ceva, însă ei nu observă gradul lor de dependenţă faţă de ideile marxiste, faţă de „mură în gură” – o variantă evoluată a celebrei fraze: „fiecare după capacităţi, fiecăruia după necesităţi”. Nemavorbind de cei care laudă regimul prin care a trecut ţara, cărora le convenea artificialitatea bunăstării de atunci, cei pentru care stomacul şi buzunarele pline contează mai mult decât LIBERTATEA!!!
Comunismul „a găsit” în România şi în actuala Republică Moldova „substanţe hrănitoare”, dintre care cea mai importantă – un popor obosit, prigonit de-a lungul anilor, când de domnitori cruzi, când de ocupaţii străine. Acest popor, care se obişnuise cu lipsurile, nu a mai avut puterea de a riposta „duşmanului care îl ademenea” cu promisiuni utopice despre o viaţă în culoare roz (care imediat s-a transformat în roşu), despre satisfacerea necesităţilor, despre o societate omogenă...
Iar în momentul în care „musca”, reprezentată de intelectualii cu orientare capitalistă, s-a aşezat pe căciula demnitarilor de la Moscova, a început şi prigonirea: foametea organizată, operaţiunea „IUG”, miliţia politică şi multe alte instrumente pentru nimicirea „insectelor dăunătoare” interesului şi bunăstării societăţii.
Mii de basarabeni au fost deportaţi în Siberia, fiind declaraţi duşmani ai poporului, doar pentru că au muncit mai din greu şi mai cu cap, doar pentru că au strâns „avere”, sau doar pentru că numele lor avea o terminaţie diferită decât „-ov” sau „-in”. Iar atunci când în rândul popoarelor asuprite a început murmurul prerevoluţionar, mai exact în perioada anilor '44 - '45, a izbucnit mila „preabunilor stăpâni” pentru poporul flămând... al „Rusiei - mame”, în timp ce restul popoarelor mâncau urzici, piei pentru opinci şi în cele mai groaznice cazuri - leşuri. Foametea organizată a fost una dintre cele mai represive metode aplicate de comunişti, nici un om care a trecut prin această încercare cruntă nu o va uita în decursul vieţii, iar eu nu voi uita niciodată povestirile bunicii despre copilăria grea pe care a avut-o.
Iar atunci când nu mai aveau ce nimici, au venit timpurile „bune” în care „cu bursa de student, care se dădea atunci, puteai să-ţi cumperi de mâncare, să-ţi cumperi ceva de îmbrăcat şi să mai pui şi ceva de-o parte”, burţile poporului erau pline, însă în capuri nu suna decât vocea din radiou, iar în inimi nu zvâcnea nimic în afară de frică...frica de a greşi, frica de a fi pârât pentru ceva ce nu ai făcut... FRICA DE A FI TU ÎNSUŢI!!!
Aici observăm un procedeu adesea întâlnit în filmele poliţiste, şi anume „poliţistul bun şi poliţistul rău”, un procedeu pe care comuniştii îl utilizau mai puţin inspirat, cu aceiaşi faţă: ei erau cei care luau ultima pasăre din curtea ţăranului, şi tot ei erau cei care vorbeau despre bunăstarea poporului; ei erau cei care îşi impuneau cultul personalităţii şi tot ei erau cei care se adresau „Dragi tovarăşi şi prieteni”...
Poate din cauza numărului mare de încercări prin care a trecut, poate din cauza fricii, dar mai sigur din cauza lipsei de experienţă şi de intelectualitate, nervii poporului se atrofiaseră într-o măsură enormă, astfel încât EL devenise amorf şi inapt de a observa lipsa de gust a acestui joc meschin, care nici măcar viclean nu mai era...
Populaţia era crescută şi educată după reguli stricte, minţile luminate ori nu existau, ori erau deportate, ori erau forţate să adopte o orientare rusofilă.
Uneori acest lucru demonstra o naivitate şi o paranoie enormă din partea Partidului, până şi izbucnirea unui copil putea fi tratată drept una duşmănoasă, dacă includea cel mai mic injuriu pentru Capii poporului.
Desigur, atunci când au simţit rupându-se creanga pe care stăteau, aceştia nu şi-au pierdut din vigilenţă şi au oferit românilor de pe ambele părţi ale Prutului dreptul la visare, nu şi la transpunere în realitate a viselor (cel puţin în Republica Moldova), democraţia postrevoluţionară nu era decât un drog KGB-ist, aceştia de pe urmă având grijă să infiltreze la conducere „patrioţi” care să împiedice pe cât posibil dezvoltarea ţării. Această măsură poate fi considerată, însă ca fiind una de siguranţă, fiindcă ţara era doar aparent independentă, ea rămăsese fără cadre bine pregătite, mai ales în domeniile politic şi administrativ, tot ce mai deţinea erau tractorişti experimentaţi, mecanici pricepuţi şi profesori muritori de foame...
Astfel observăm că regimul comunist a creat braţe de muncă, „roboţi cu creiere încătuşate” de toleranţă, lene şi frică, lipsiţi de calităţi civice şi mai ales de cele antreprenoriale.

Brunescu Daniel