Efectele amnistiei fiscale

Cu ceva timp în urmă, partidul de guvernare, prin intermediul preşedintelui Republicii Moldova, a înaintat o propunere, care la vremea aceea a fost catalogată de presa drept un pas spre transformarea micii republici într-o regiune off-shore (vezi aici), iar mulţi analişti îşi exprimau scepticismul referitor la succesul acestei iniţiative. Desigur obiectivul major, declarat oficial, al acestei iniţiative a fost ca o parte din economia subterană să fie scoasă la lumina impozitelor. Teoretic, această iniţiativă, cu adânci rădăcini liberale, are rezultate bune, pe termen lung, şi să ne grăbim să facem un bilanţ este mult prea devreme. În să ce este interesant e că, o propunere liberală, de liberalizare a economiei vine din partea unui partid care, după cum se ştie, a promovat întotdeauna o politică socială. Desigur, ne gândim la următoarea întrebare: ce i-a făcut să propună această iniţiativă? Răspunsurile pot fi pesimiste sau optimiste. Pe de o parte am crede că în sfârşit partidul aflat la guvernare si-a revenit, şi şi-a dat seama că aşa nu se mai poate, trebuie să facem ceva, trebuie să ne asumăm unele riscuri. Pe de altă parte o putem lesne cataloga drept o iniţiativă menită să aducă mai multe voturi, sau o iniţiativă de pe urma căreia vor câştiga …. ştim noi cine, adică tot ei.
Conform ştirilor furnizate de site-ul Moldova Azi - http://www.azi.md/ , s-au înregistrat şi primele rezultate ale amnistiei fiscale: au fost anulate datoriile faţă de bugetul de stat a circa 32 mii de agenţi economici, iar suma totală a datoriilor anulate a constituit 3,1 mlrd. Lei. Aceşti bani au constituit acumulare de la neplata impozitelor, însă cea mai mare parte o constituie amenzile si penalităţile acumulate de agenţii economici la bugetul de stat.
Acest bilanţ nu ne poate stârni decât sentimentul că pe parcursul anilor de la declararea independenţei, cine a plătit şi a respectat în tocmai legislaţia a fost fraier, iar cine nu a respectat – o respectă acum.
Să-mi fie scuzată comparaţia.
Importanţa pe care o are o reformă de liberalizare a unei economii, este cu atât mai mare cu cât această este aplicată într-o economie de tranziţie, aşa cum este cea a Republicii Moldova. Condiţia imperativă a aplicării acestei iniţiative este de a fi însoţită şi de alte reforme cu menirea de a încuraja agenţii economici de a-şi declara capitalul.
Până în prezent au legalizat capitalul:
- 2 persoane fizice, care şi-au legalizat capitalul sub formă de bani şi au achitat taxa de 5%.
- 1 persoană juridică, care şi-a legalizat capitalul sub forma de active, a unei clădiri, însă preţul ei nu corespunde cu nivelul pieţei.

Optimist fiind, aş zice că, începutul este modest însă sper că se vor legaliza mai multe active. Însă sunt şi sceptic în sensul efectelor pozitive ale acestei măsuri, mai ales la volumul bugetului de stat, cu aşa o evoluţie vom asista la un nou eşec în procesul de tranziţie al economiei moldoveneşti la economia de piaţă.

Jomir Eugeniu

Noi nu avem bani pentru lucruri ieftine

„Noi nu avem bani pentru lucruri ieftine” – o replică pe care o auzeam foarte des în copilărie, mai ales atunci când încercam să o ajut pe mama la cumpărături.
A durat ceva timp până am înţeles adevăratul sens şi veridicitatea acestor cuvinte, într-adevăr calitatea sau mai bine zis lipsa acestiea era o caracteristică predominantă a bunurilor produse pe vremea comunismului.
Economia planificată, stagnarea dezvoltării tehnologice şi informaţionale, precum şi asigurarea unui venit stabil, au condus la crearea şi educarea unei societăţi leneşe, care a şi „scornit” sloganul comunismului: „timpul trece, banii vin; noi de ce să mai muncim?”. Oamenii munceau, însă, în acelaşi timp, realizau că munca lor nu va fi evaluată la caliatatea autentică, ci la cea planificată, iar tot ce va fi evaluat corect va fi volumul producţiei, acest lucru îl făcea pe muncitor, poate fără ca acesta să-şi dea seama, să lucreze mai relaxat, astfel producând obiecte de calitate inferioară. Acesta a fost şi unul dintre motivele ineficienţei în întreprinderile de atunci, care la rândul său a adus şi prăbuşirea economică a comunismului.
Din păcate, cu toate că a dispărut (nu şi în Republica Moldova), comunismul încă domină gândirea poporului român. Poate nu toţi, dar majoritatea condamnă comunismul şi vorbesc despre acesta ca despre o perioadă din care au învăţat ceva, însă ei nu observă gradul lor de dependenţă faţă de ideile marxiste, faţă de „mură în gură” – o variantă evoluată a celebrei fraze: „fiecare după capacităţi, fiecăruia după necesităţi”. Nemavorbind de cei care laudă regimul prin care a trecut ţara, cărora le convenea artificialitatea bunăstării de atunci, cei pentru care stomacul şi buzunarele pline contează mai mult decât LIBERTATEA!!!
Comunismul „a găsit” în România şi în actuala Republică Moldova „substanţe hrănitoare”, dintre care cea mai importantă – un popor obosit, prigonit de-a lungul anilor, când de domnitori cruzi, când de ocupaţii străine. Acest popor, care se obişnuise cu lipsurile, nu a mai avut puterea de a riposta „duşmanului care îl ademenea” cu promisiuni utopice despre o viaţă în culoare roz (care imediat s-a transformat în roşu), despre satisfacerea necesităţilor, despre o societate omogenă...
Iar în momentul în care „musca”, reprezentată de intelectualii cu orientare capitalistă, s-a aşezat pe căciula demnitarilor de la Moscova, a început şi prigonirea: foametea organizată, operaţiunea „IUG”, miliţia politică şi multe alte instrumente pentru nimicirea „insectelor dăunătoare” interesului şi bunăstării societăţii.
Mii de basarabeni au fost deportaţi în Siberia, fiind declaraţi duşmani ai poporului, doar pentru că au muncit mai din greu şi mai cu cap, doar pentru că au strâns „avere”, sau doar pentru că numele lor avea o terminaţie diferită decât „-ov” sau „-in”. Iar atunci când în rândul popoarelor asuprite a început murmurul prerevoluţionar, mai exact în perioada anilor '44 - '45, a izbucnit mila „preabunilor stăpâni” pentru poporul flămând... al „Rusiei - mame”, în timp ce restul popoarelor mâncau urzici, piei pentru opinci şi în cele mai groaznice cazuri - leşuri. Foametea organizată a fost una dintre cele mai represive metode aplicate de comunişti, nici un om care a trecut prin această încercare cruntă nu o va uita în decursul vieţii, iar eu nu voi uita niciodată povestirile bunicii despre copilăria grea pe care a avut-o.
Iar atunci când nu mai aveau ce nimici, au venit timpurile „bune” în care „cu bursa de student, care se dădea atunci, puteai să-ţi cumperi de mâncare, să-ţi cumperi ceva de îmbrăcat şi să mai pui şi ceva de-o parte”, burţile poporului erau pline, însă în capuri nu suna decât vocea din radiou, iar în inimi nu zvâcnea nimic în afară de frică...frica de a greşi, frica de a fi pârât pentru ceva ce nu ai făcut... FRICA DE A FI TU ÎNSUŢI!!!
Aici observăm un procedeu adesea întâlnit în filmele poliţiste, şi anume „poliţistul bun şi poliţistul rău”, un procedeu pe care comuniştii îl utilizau mai puţin inspirat, cu aceiaşi faţă: ei erau cei care luau ultima pasăre din curtea ţăranului, şi tot ei erau cei care vorbeau despre bunăstarea poporului; ei erau cei care îşi impuneau cultul personalităţii şi tot ei erau cei care se adresau „Dragi tovarăşi şi prieteni”...
Poate din cauza numărului mare de încercări prin care a trecut, poate din cauza fricii, dar mai sigur din cauza lipsei de experienţă şi de intelectualitate, nervii poporului se atrofiaseră într-o măsură enormă, astfel încât EL devenise amorf şi inapt de a observa lipsa de gust a acestui joc meschin, care nici măcar viclean nu mai era...
Populaţia era crescută şi educată după reguli stricte, minţile luminate ori nu existau, ori erau deportate, ori erau forţate să adopte o orientare rusofilă.
Uneori acest lucru demonstra o naivitate şi o paranoie enormă din partea Partidului, până şi izbucnirea unui copil putea fi tratată drept una duşmănoasă, dacă includea cel mai mic injuriu pentru Capii poporului.
Desigur, atunci când au simţit rupându-se creanga pe care stăteau, aceştia nu şi-au pierdut din vigilenţă şi au oferit românilor de pe ambele părţi ale Prutului dreptul la visare, nu şi la transpunere în realitate a viselor (cel puţin în Republica Moldova), democraţia postrevoluţionară nu era decât un drog KGB-ist, aceştia de pe urmă având grijă să infiltreze la conducere „patrioţi” care să împiedice pe cât posibil dezvoltarea ţării. Această măsură poate fi considerată, însă ca fiind una de siguranţă, fiindcă ţara era doar aparent independentă, ea rămăsese fără cadre bine pregătite, mai ales în domeniile politic şi administrativ, tot ce mai deţinea erau tractorişti experimentaţi, mecanici pricepuţi şi profesori muritori de foame...
Astfel observăm că regimul comunist a creat braţe de muncă, „roboţi cu creiere încătuşate” de toleranţă, lene şi frică, lipsiţi de calităţi civice şi mai ales de cele antreprenoriale.

Brunescu Daniel

IMPLICAŢII ECONOMICE ÎN TRANSNISTRIA

Atunci când vorbeşti despre Moldova, vrei nu vrei, vorbeşti şi despre problema ei: Transnistria.
Această regiune, strămutată a-şi duce existenţa între Ucraina şi Republica Moldova, a devenit din ce în ce mai stresantă în cadrul relaţiilor externe ale Republicii Moldova. Însă nu doar pentru ea, ci şi pentru UE. De la 1 ianuarie 2007, problema Moldovei, şi, indirect, a Rusiei, a devenit şi a UE. De ce? Pentru că nici un stat nu îşi doreşte focar creator de probleme al hotarele sale, şi prin urmare, va acţiona pentru aplanarea sa.
Transnistria a devenit în ultimii ani, problema din ce în ce mai discutată în presa din vest. Au apărut mai multe articole în revistele de circulaţie internaţională, i s-au consacrat chiar si studii interesante.
Problema pare a fi luată în serios mai mult decât credem noi.
Numită şi „Gaura Neagră”, care produce toate tipurile de arme, convenţionale sau componente high-tech, Transnistria reprezintă o necunoscută pentru mulţi dintre noi, puţini ştim ce se face acolo, cum şi de ce. Aşa cum, probabil anticipăm, nimeni nu ştie prea multe, însă din ce este dat publicităţii ne putem forma o imagine de ansamblu. De exemplu, regiunea este utilizată pentru a se introduce carnea de pasăre adusă din SUA, pe piaţa Ucrainei şi a Moldovei cu un profit total de 700 EUR (950 USD) per tonă[1], rezultat în urma evitării supunerii normelor legislative.
Încercările de a soluţiona acest conflict nu a avut nici un succes. Motivele sunt lesne de înţeles, nu se vrea soluţionarea lui. Liderii de peste Nistru au legături strânse cu oameni de afaceri din Ucraina, Rusia ba chiar şi din Moldova, iar interesele lor economice vin în completarea celor politice ale altor actori. Logica mercantilistă prin excelenţă duce aceste acţiuni la comiterea multor aberaţii.
În această situaţie, Moldova trebuie să ducă o politică inteligentă. Pe limbajul comun ar trebui să împace şi lupul şi oaia – ceea ce este dacă nu imposibil, atunci foarte greu de realizat, însă pentru aceasta ea are nevoie de susţinerea internaţională. O soluţie viabilă ar veni şi din partea României, care fiind noul membru al UE, poate juca un rol decisiv în soluţionare conflictului de la hotarele Uniunii Europene. Ce este cel mai important Republica Moldova, este să nu scape ocazia de a-şi face noi aliaţi, iar respingerea lor nu reprezintă o soluţie.
În situaţia în care, multe din numele notorii de la Chişinău, atât de pe scena politică cât şi din afaceri, au interese deloc de neglijat la Tiraspol, situaţia se complică. Suntem în situaţia când starea de facto convine anumitor grupuri de interese, iar status-guo-ul actual – mai mult decât favorabil. Atunci când depinzi economic de ceva sau, în cel mai rău caz, de cineva, libertatea este îngrădită, iar avantajele economice, aparent, permanente astăzi, vor deveni o mare dezamăgire mâine.
Câştigurile materiale de care se bucură oamenii de afaceri implicaţi în reţeaua transnistreană, sunt semnificative. „Economia Transnistriei” are trei surse importante, care o ajută să „funcţioneze”. Conform raportului Crisis Group[2] prima sursă pentru economia transnistreană este formată din fostele întreprinderi sovietice, care sunt în stare de funcţiune şi astăzi. Printre acestea se numără combinatul siderurgic de la Râbniţa, care produce 60% din exporturile transnistrene, şi aproximativ 50% din impozitele totale ale republicii separatiste. Alte companii mari sunt: Sheriff, un lanţ de supermarket-uri şi staţii de petrol care este în continuă extindere. Sheriff a reuşit să se impună şi pe plan sportiv prin echipa de fotbal F.C. Sheriff Tiraspol, pentru care a construit şi primul stadion de fotbal conform standardelor UEFA de pe teritoriul Republicii Moldova. Alte unităţi economice sunt: Tirotex, întreprindere de producere a textilelor; Electromash – întreprindere de producere a diferitelor tehnologii automate; Kvint – întreprindere de producere a coniacului şi vinului, recent achiziţionată de Sheriff. Toate aceste companii îşi trimit produsele lor în ţările CSI, în Rusia, Ucraina şi Moldova, dar şi pe piaţa internaţională: Germania, Italia, SUA. Potrivit raportului CISR[3] “Transdnistrian Market and Its Impact on Policy and Economy of the Republic of Moldova”, aproximativ 1/3 din exporturile din Transnistria au ca destinaţie Germania şi Italia.
A doua sursă pentru existenţa economică a regiunii de peste Nistru o constituie “subvenţiile” ruseşti, directe sau indirecte. Aceste subvenţii vin de obicei sub forma tarifelor reduse pentru gazul natural „importat” din Federaţia Rusă. Cu toate acestea regiunea separatistă a reuşit performanţa de a acumula o datorie de peste un miliard USD, însă nimeni, se pare, nici nu discută despre această datorie, atât de mult ca despre datoriile lunare ale Moldovei. De fapt, autorităţile ruseşti rareori cer achitarea acestei datorii.
O a treia sursă majoră a veniturilor o constituie formele de re-export, practicate pe larg de către agenţii economici de peste Nistru. Schema după care operează aceştia este următoarea: bunurile ajung în Odesa sau Illichivsk, cu destinaţia finală – Transnistria, astfel evitând taxele vamale impuse de vama ucraineană. Mărfurile sunt transportate, de obicei, pe cale ferată sau pe cale rutieră. Ajunse în Transnistria ele sunt re-exportate în Ucraina sau Moldova. Deoarece re-exportul este realizat în mod ilicit (prin locuri nesupravegheate, sau prin mituirea autorităţilor vamale), taxele vamale şi TVA sunt evitate, generând profituri enorme. Conform serviciului de monitorizare a hotarului moldo-ucrainean al UE, doar introducerea ilegală a cărnii de pasăre ar provoca pierderi părţii ucrainene de peste 35 milioane EUR în 7 luni.
O altă sursă de venit, însă nu atât de bine studiată, este producţia de arme (mai exact piese pentru arme şi muniţii), care generează încasări importante la bugetul de „stat”. Producţia fostelor întreprinderi sovietice, care activează şi în prezent, este destinată întreprinderilor mari de asamblare din Ucraina şi Rusia. Privatizarea companiilor de stat a constituit o altă sursă de venit, de exemplu compania Kvint a fost vândută companiei Sheriff cu 26 milioane USD, potrivit presei locale din Tiraspol.
Vedem că surse de venit există, aşa cum sunt ele legale sau ilegale. Veniturile rezultate de pe urma schemelor ilegale determină un preţ cu mult mai mic al mărfurilor comercializate, şi atunci când un afacerist îşi pune problema de unde să-şi ia materia primă, atunci un factor important îl constituie costul de achiziţionare. Atunci când costul este destul de mic încât să merite efortul de a evita obligaţiile vamale, atunci sigur se va recurge la astfel de practici. Naivitatea nu ar trebui să ne priveze de la o judecată logică, că şi în vest se încearcă eschivarea de la plata impozitelor, însă e cu mult mai greu să reuşeşti că în „paradisul fiscal” transnistrean.
În prezent ar trebui să se pună pe primul plan contracararea efectelor negative cauzate de practicile agenţilor economici, descrise mai sus, dar metodele care ar putea fi utilizate nu pot fi identificate în acest mic articol. Aşa cum m-am exprimat şi mai sus, soluţionarea acestui conflict depinde foarte mult de reala cooperare a mediatorilor, şi de existenţa efectivă a dorinţei de a se pune capăt acestor situaţii. Până în prezent, dorinţa efectivă nu a părut a fi constantă nici pe malul drept, nici pe malul stâng al Nistrului. Atunci când ea va fi constantă şi prezentă la toate nivelele, atunci mai putem vorbi de o soluţionare reală a acestei situaţii. Până atunci vom citi rapoarte peste rapoarte despre schemele încurcate care caută evitarea legislaţiei, având un jucător central – Transnistria.
[1] A thaw in the river, The Economist, 19 aprilie 2007
[2] Moldova’s Uncertain Future, Crisis Group Europe Report
[3] Centrul de Investigaţii Strategice şi Reforme